Efectul gadgeturilor asupra noii generații

Îmi amintesc și acum cu mare plăcere, copilăria mea! Clipe de neuitat cu vecinii de la bloc, cu vecinii și prietenii veniți în vacanță la bunici.... momente pline de bucurie, copii mereu cu zâmbetul pe buze... copii fericiți!

Îmi pare rău că timpul a trecut, și din păcate, pe zi ce trece, ajung la concluzia că, copilăria și viață tinerilor din ziua de azi, e.... cu totul diferită! Zâmbetele inocente de anii trecuți, mi se par schimbate în... zâmbete false, în zâmbete de tristețe... totul e artificial și lipsit de naturalețe.

Și care să fie cauza?

Din punctul meu de vedere, nu există numai o cauză.... sunt mai multe, iar cele ce le voi împărtăși mai jos - sunt o simplă părere, nu aștept să fiți de-acord cu mine :D

Între anii 2009-2010, am avut ocazia de a fi profesoară în orașul meu natal, un oraș mic, dar frumos! Gândul de a preda în liceul în care am învățat și eu și sora mea, a fost ceva minunat! O emoție greu de explicat, un sentimnt aparte care va rămâne mereu în sufletul meu! Dar pe lângă bucuria imensă de a mă afla alături de foștii mei profesori, de-a lungul anului școlar, mi-a pierit încet zâmbetul de pe față.

De ce? Veșnica întrebare.... De ce?

Răspunsul e simplu și greu în același timp! În primul rând, pentru mine, liceul a însemnat: zile faine alături de colegi, glume, peripeții, concursuri de recitări și simpozioane, scrierea de articole funny în revista școlii, baluri, zile festive, excursii, sport în afara orelor de curs, teatru și festivaluri internaționale, vioara și mândria de a reprezenta folclorul românesc peste hotare.... Când aveam timp de toate? Nu știu!

Ce am aflat în liceul în care am învățat, după nici 10 ani de la absolvire?

Pai ce sa aflu?... La fel de mulți copii și tineri, dar.... mai reci, mai triști, mai invidioși, mai egoiști.... lucru ce m-a întristat enorm. Nu îi mai vedeam să povestească între ei, numai dacă voiau să își arate ceva pe telefon, dacă voiau o poză nouă de pus pe Facebook, dacă îi interesa un anumit băiat sau fată.... Nimic natural.... Totul se întâmpla în jurul internetului și a telefonului. Fără internet și fără telefon erau....plictisiți, nimic nu le atrăgea atenția, iar școala... ei bine școala era locul unde veneau că îi trimiteau părinții. Puteam număra pe degetele de la mâini, elevii care erau într-adevăr atrași de școală sau de un lucru, o activitate sau un sport.

În momentul respectiv, am crezut că poate dragii mei elevi erau cu gândul la vacanță... Ei bine, din păcate nu erau! Importanța de a fi mereu online le ocupa acum... majoritatea timpului :D! Da... era greu să îi scoți din febra internet-telefon, era greu să comunici cu ei, era greu să îi faci să iasă din bula lor comodă... Și nu doar la școală îi vedeai cum se ascund pe la colțuri să își facă poze, îi vedeai și în parc și pe stradă și la cafenea și mereu peste tot și nicăieri... De ce nicăieri? Pentru că erau prezenți doar fizic... și atât! Dacă îi pedepseai și le luai telefoanele (cu toii știm că este interzis să mergi cu telefonul la școală, dar să fim sinceri cine respecta această regulă!?) erai profa rea, dacă îi lăsai cu telefonul, dar le spuneai să îl pună în geantă, nu era bine... telefonul era obiectul sacru fără de care viața nu avea sens.

Doamne, și când mă gândesc că eu abia am primit un telefon în primul an de facultate... îmi vine să râd! Nici măcar nu aveam internet pe el, dar măcar puteam vorbi cu părinții!

În fine, e ciudat! Să ne înțelegem.... nu sunt împotriva evoluției tehnologiei și a internetului! Nu sunt genul care să spună STOP - sunt inutile! Sunt Specialist în SEO și Marketing online, dar sunt și Copywriter - munca mea se învârte în jurul internetului, dar după ce am terminat cu munca, prefer să fac cu totul altceva decât să stau din nou cu ochii în calculator.

Aș vrea să văd și tinerii că fac același lucru. Să îi văd interesați la fel de mult și de o lansare de carte, să îi văd și la un festival cultural, să îi văd implicați în comunitate, să îi văd prezenți și pe stradă, și în parc și acasă.... și nu numai fizic. Dacă văd un tânăr pe stradă, fără a fi cu nasul în telefon, e zi de sărbătoare!

Ce e interesant, e că locuiesc la bloc, între o școală generală, un liceu și o gradiniță - lângă bloc este și un parc... ei, și!? Ei și, nu îi văd să se joace în parc (numai pe piticii de 1-3 ani), nu îi văd povestind frumos unii cu alții, îi văd și îi aud folosind cuvinte jignitoare, îi văd lăudându-se și jignidu-i pe cei care nu au gadgeturi la fel de performante precum ale lor, îi văd cum cataloghează oamenii după modul în care sunt îmbrăcați, îi văd cum urlă și cum înjură, mai ceva ca oamenii în toată firea.

Și ce e ciudat!? E faptul că părinții îi urmăresc de pe geam și le zâmbesc frumos... și... atât! Uneori îmi vine să urlu la ei, să îi întreb dacă așa trebuie să le vorbescă odrasla la numai cei 8-10 anișori? Aș vrea să vorbesc cu ei și să îmi răspundă la câteva întrebări, cum ar fi:

• De ce își lasă copilul să vorbescă și să înjure mai ceva ca la ușa cortului?
  
• De ce își lasă copilul să își bată joc de alt copil, doar pentru simplu fapt că tu, ca părinte mai înstărit, i-ai făcut cadou copilului tău cel mai tare telefon, iar copilul celălalt nu are o situație financiară la fel de bună pe cum pretinzi tu că ai - chiar nu pot fi prieteni, indiferent de statutul social!?
  
• De ce le permit copiiilor să aibă cont de Facebook, fiind minori?
  
• Cu ce drept copilul său, îl înjură de mama pe copilul vecinei?
  

Mi se pare inadmisibil că văd zilnic aceste lucruri! Nu îmi vine să cred că, dacă anii trecuți viața fără telefon era plictisitoare, în ziua de azi, ești inexistent fără el. Nu îmi vine să cred câtă agresivitate poate fi în interiorul unui copil... Și pentru ce? Pentru un like pe Facebook, pentru un share sau poate pentru un #istastory - majoritatea subiectelor discutate de ei au legatură cu rețelele de socializare?

3 Cauza majore ce pot distruge vieți

Ziceam la începutul articolului că nu există o singură cauză, ci mult mai multe. Din perspectiva mea, sunt mai multe cauze, iar una dintre aceste cauze este chiar societatea în care trăim. Cum? Simplu, prin exemplele ei proaste. Promovăm prostia și îndobitocirea. Avem "vedete" cu limbaj de lemn, dar le promovăm că au bani. Promovăm circul și mahalaua, limbajul obscen și frumusețea artificială. Trăim într-o societate falsă, unde aspectul fizic contează mai mult decât inteligența, unde banii au mai mare valoare decât școala, unde perversitatea și minciuna sunt puse la loc de cinste. Ne-am uitat istoria și cultura și ne place să credem că suntem cei mai buni. Oare suntem?

Imediat după societate, o altă cauza este mediul familial. Faptul că internetul și gadgeturile sunt surogatul părintelui încă de la o vârstă fragedă a copilului, nu avem de ce să fim uimiți că dragul nostru copil va deveni agresiv în cazul în care nu i se va da acces la internet, telefon, tabletă sau laptop. Știm că liniștea noastră și a copilului contează foarte mult, dar ce spui dacă i-ai da copilului altceva de făcut decât să îl lași pe telefon? De ce nu va jucați un joc sau de ce nu faceți un puzzle? De ce nu mergeți la teatru sau de ce nu citiți o poveste? De ce nu faceți o activitate care să îi dezvolte îndemânarea? De ce, de ce, de ce?

Va mirați că la un moment dat, copilul devine itrovertit, că nu mai aveți cu cine povesti, că relația copil-părinte s-a schimbat foarte mult și numai negativ!?... Ei bine, iată urmările statului îndelung pe internet și lipsa unei comunicări reale, nu virtuale.

De asemenea, chiar și școala poate fi o cauză! Și acest lucru îl spun, chiar dacă am lucrat în sistem. Pot spune ca noi, profesorii sau fostii profesori, am fost si am ramas prea puțini, cei care am dorit sau dorim să ne apropiem de elevi. Pentru că am vrut să am o relație deschisă cu fiecare elev, am fost acuzată de ceilalți profesori că dau note frumoase numai ca să le fac pe plac elevilor. NU! Nu am dat note frumoase de dragul lor și a mediilor mari, nu am dat note pe ochi frumosi, am dat note pe merit! Și sunt mândră că am putut avea o relație deschisă cu elevii, bazată pe încredere și adevăr, că am reușit să îi atrag spre materia mea. Din păcate, noii colegi, prospăt absolvenți de mari Universități, nu înțeleg că amenințând elevul și umplând catalogul de note de 3 și 4, nu va rezolva nimic! Prin urmare, nu vor atrage niciun elev spre materia lor!

Din păcate școala merge pe sistemul vechi, unde elevul nu are dreptul să își spună părerea, iar dacă practică un sport sau învață o limba străină, mult mai grea decât engleza sau franceza, e un ciudat. Școala nu susține elevul în alte activități. Profesorii preferă să îi destabilizeze și să îi jignească în loc să îi încurajeze să învețe, să încerce lucruri și activități noi, să participe la concursuri... nu.... Majoritatea se complac în actualul sistem și preferă ca elevul să fie supus, în banca lui și să nu scoată un sunet, până își preda el sau ea lecția - nu contează dacă elevul înțelege sau nu înțelege ceva! Mă întristează faptul că noi, profesorii, nu suntem în stare să venim cu nimic nou și inovativ care să le atragă atenția elevilor, suntem și noi la rândul nostru posaci și plictisiți, și atunci a cui e vină e oare?

Dacă școala și societatea nu ne ajută să ne scoatem copiii din această lume nebună și plină de capcane, măcar noi că familie, hai să o facem! Prefer ca puiul meu să crească frumos, să știe ce e bine și ce nu e bine, iar dacă exemplele din jur nu sunt mereu cele mai bune, prefer să îl ajut eu să își dea seama. De ce să crescă cu telefonul în mână când putem citi o carte? De ce să stea lipit de laptop, când putem să mergem la muzeu? De ce să se fălească cu noul telefon, când putem să îl învățăm să dăruiască zâmbete și altor copii?

Poate greșesc în cele relatate mai sus, poate am așteptări mult prea mari de la școală, de la societate sau de la proaspetele familii, dar cred că toate acestea se pot schimba în bine, doar cu puțină voință și interes! 

Hai să folosim tehnologia într-un mod constructiv și nu distructiv!